Există o întrebare care revine obsesiv, mai ales de când războiul a intrat, fără să bată la ușă, în vecinătatea noastră imediată. Cât poate, de fapt, România să miște acul busolei europene când vine vorba de securitate spre Est?
În Bruxelles se iau decizii în săli cu traducere simultană și cafea bună, dar hărțile acelea de pe pereți, cu săgeți și culoare, se termină destul de des la Marea Neagră. Iar aici, la capătul hărții, România nu mai e un simplu punct. E o frontieră, o poartă, uneori un paratrăsnet.
Nu e o întrebare cu răspuns alb sau negru. România nu dictează politica de securitate a Uniunii Europene, ar fi naiv să credem asta. În același timp, România nu e nici un spectator care ridică din umeri și așteaptă să i se spună ce urmează. Influența există, dar e de un tip particular, uneori tăcută, alteori vizibilă, ca o urmă de pași în zăpadă care se vede bine doar dacă știi unde să te uiți.
Estul a devenit testul de stres al Europei
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care a rearanjat conversația europeană în ultimii ani, acesta ar fi „vulnerabilitate”. Nu pentru că Europa ar fi devenit brusc mai fragilă, ci pentru că fragilitățile, cele vechi, ignorate, au ieșit la suprafață cu zgomot. Ucraina, Republica Moldova, Marea Neagră, Balcanii, coridoarele energetice, cablurile submarine, porturile, rutele de cereale, războiul informațional, toate au intrat în aceeași propoziție.
Și aici România are un avantaj greu de copiat. Nu e un avantaj „romantic”, nu e ceva de tipul „suntem la răscruce de drumuri”, deși așa sună în manuale. E un avantaj practic: România vede Estul nu ca pe o temă de seminar, ci ca pe o vecinătate care te trezește noaptea. Când îți zboară drone sau fragmente de drone aproape de graniță, când te uiți la Dunăre și știi că dincolo e un război, nu mai poți vorbi despre securitate la modul general.
În același timp, UE a început să se miște mai repede decât eram obișnuiți. Nu mereu repede, dar vizibil mai hotărât. „Busola strategică” a UE, adoptată în 2022, a fost un pas important tocmai pentru că a pus în aceeași logică instrumente civile, militare, economice și de reziliență, cu o ambiție declarată până în 2030. Pentru statele de pe flancul estic, inclusiv România, acest tip de document contează, fiindcă stabilește un vocabular comun. Iar în UE, dacă nu ai vocabular comun, nu ai nici politică comună.
România, stat de frontieră, cu memorie lungă
România nu influențează UE doar prin geografie, deși geografia e baza. Influențează și printr-o memorie istorică pe care Vestul o are, sincer, mai subțire când vine vorba de Est. Noi, în regiune, avem o memorie a imperiilor, a zonelor gri, a negocierilor făcute „pe deasupra capului”. Avem și o sensibilitate la cuvinte mari care nu sunt susținute de fapte.
E ceva ce se vede și în felul în care România vorbește despre Republica Moldova. Pentru România, Moldova nu e doar „un partener din vecinătatea estică”. E un spațiu de familie, cu tot ce presupune asta: emoție, nervi, speranțe, dezamăgiri, dar și o responsabilitate pe care nu o poți delega complet. Și când România duce acest subiect în Consiliul UE, în discuțiile diplomatice, în reuniunile unde se fac „concluzii” și „formulări”, ea aduce și un tip de urgență.
Atenție, urgența nu înseamnă neapărat influență automată. În UE, urgențele se lovesc uneori de reguli, de proceduri, de oboseala altor crize. Dar faptul că România împinge constant agenda Moldovei, a conectivității, a securității la Marea Neagră, face ca aceste teme să nu dispară din peisaj.
De la aderare la maturitate strategică
România a intrat în UE în 2007 cu un reflex destul de simplu: securitatea mare vine din NATO, iar UE e despre piață, fonduri, reguli și, la nevoie, diplomație. A fost un reflex logic pentru vremea aceea. În anii 2000, Europa încă trăia, pe alocuri, din ideea că războiul e ceva „în alte părți”, iar Estul e o temă de tranziție.
Crimeea din 2014 a lovit această iluzie ca un pumn în masă, dar nu a rupt-o complet. S-a vorbit mult atunci despre sancțiuni, despre flancul estic, despre prezență aliată, dar există o diferență între a simți pericolul și a-ți reorganiza viața în jurul lui. Europa, ca organism, s-a reorganizat cu greu.
După 2022, reorganizarea nu a mai fost opțională. UE a început să își pună întrebări pe care le evita de decenii: cum își apără infrastructura, cum își asigură industria de apărare, cum își finanțează capacitățile, cum își protejează spațiul informațional, cum sprijină un partener atacat fără să devină ea însăși parte militară directă a conflictului.
România a intrat în această etapă cu un avantaj și cu o presiune. Avantajul a fost că vedea pericolul din timp, iar presiunea a fost că trebuia să își transforme instinctul în politici, adică în hârtii semnate, bani bugetați, proiecte pornite, oameni trimiși la post.
Cum influențează concret un stat membru politica de securitate a UE
UE nu e NATO, iar asta e o frază pe care o repetăm prea des fără să o înțelegem până la capăt. NATO este, prin definiție, o alianță militară. UE este o construcție politică și economică, cu instrumente de securitate și apărare care cresc, dar cresc într-un ritm european, adică atent, negociat, uneori frustrant.
Influența unui stat membru în politica de securitate a UE vine, de regulă, din câteva mecanisme care nu arată spectaculos la televizor. Vine din capacitatea de a formula propuneri, din puterea de a construi alianțe, din consecvența cu care ții un dosar deschis, din oameni, da, din oameni puși în poziții cheie, din credibilitatea pe care o ai când spui „am nevoie de asta”, din faptul că livrezi atunci când te-ai angajat.
România influențează atunci când are o poveste coerentă despre Est. O poveste care leagă securitatea de energie, de infrastructură, de migrație, de economie, de reziliență democratică. Când România reușește această legătură, ea devine utilă pentru UE, iar utilitatea, în Bruxelles, e un fel de monedă.
Marea Neagră, locul în care România poate schimba conversația
Dacă ar fi să aleg un câmp în care România are o șansă reală să influențeze direcția UE spre Est, acesta ar fi Marea Neagră. Nu pentru că suntem singurii acolo, ci pentru că suntem printre puținii care trăiesc marea ca pe o realitate strategică zilnică.
În 2025, UE a venit cu o „abordare strategică” pentru regiunea Mării Negre, tocmai pentru că războiul a arătat cât de interconectate sunt securitatea maritimă, comerțul, energia și infrastructura critică. În limbaj european, asta înseamnă că marea nu mai e doar o temă de cooperare regională, ci un spațiu de interes direct pentru securitatea Uniunii.
România are aici un rol de „traducător”. Traducător între NATO și UE, între preocupările militare și instrumentele civile, între nevoile locale și logica europeană. România poate spune, cu exemple concrete, de ce minele derivante contează, de ce „flota din umbră” contează, de ce cablurile și conductele contează, de ce porturile contează. Și poate împinge UE să investească în capacități de monitorizare, în schimb de date, în cooperare cu parteneri din regiune.
Apropo, există și o zonă în care analizele bune ajută, fiindcă, uneori, nu ai timp să citești zece rapoarte stufoase. Am dat, zilele trecute, peste foarte buna analiza a celor de la JurnalulDeTransilvania.ro, care pune în context, cu un ochi lucid, tocmai această discuție despre rolul României în securitatea regională.
Hubul maritim, ideea care arată ca o influență
Când UE vorbește despre un hub de securitate maritimă la Marea Neagră, vorbim despre o idee care n-a apărut din senin. Ea vine dintr-o acumulare de presiune, din lecții dure, din incidente, din conștientizarea că marea e un spațiu în care se joacă atât războiul clasic, cât și cel hibrid.
România, împreună cu alte state riverane UE și cu parteneri, poate împinge această idee spre implementare. Aici influența nu e neapărat „România a propus și UE a aprobat”, ci „România a insistat, a arătat riscurile, a venit cu exemple, a oferit infrastructură, a făcut punți”. În politica europeană, punțile contează mai mult decât declarațiile tari.
Republica Moldova, cazul cel mai clar în care România apasă pe accelerație
Dacă la Marea Neagră influența se vede în concepte, la Republica Moldova se vede în oameni și în instituții. UE a lansat o misiune civilă de parteneriat în Republica Moldova, iar șeful misiunii este un diplomat român, Cosmin Dinescu. E un detaliu care poate părea tehnic, dar în realitate contează. Contează pentru că misiunile UE nu sunt doar despre „prezență”. Sunt despre consiliere, despre reforme, despre capacitatea unei țări de a rezista la presiuni, la dezinformare, la atacuri cibernetice, la infiltrare.
România a fost, în ultimii ani, un avocat constant pentru accelerarea parcursului european al Republicii Moldova. A fost și un canal prin care Bruxelles a înțeles mai bine ce înseamnă, concret, presiunea rusă în spațiul moldovean. Și da, România a fost și o punte logistică și energetică. Nu intru în toate detaliile tehnice, dar ideea e simplă: când un stat membru oferă soluții, nu doar alarme, el capătă greutate.
Securitate și reforme, împreună, nu separat
UE are tendința, câteodată, să se împartă în sertare: un sertar pentru reforme, altul pentru securitate. În Est, sertarele acestea nu prea funcționează. România știe asta din experiența proprie, din anii în care reforma instituțională și presiunea externă au mers în paralel.
Când România împinge UE să sprijine Moldova în zona de reziliență, sprijinul nu e doar „să cumpărăm echipamente” sau „să trimitem experți”. E și despre a proteja instituții, despre a întări capacitatea de a lua decizii fără șantaj, despre a construi încredere publică. Asta e influență în sensul cel mai util: să schimbi felul în care UE înțelege o problemă.
Ucraina, securitatea UE spusă fără ocolișuri
În cazul Ucrainei, lucrurile sunt și mai directe. Când UE antrenează militari ucraineni, când finanțează sprijin, când creează instrumente pentru achiziții comune de apărare, ea face politică de securitate în sens tare. România, ca stat de frontieră, contribuie la această logică nu doar prin declarații, ci și prin faptul că susține o linie de continuitate.
Linia aceasta înseamnă, pe scurt, că sprijinul pentru Ucraina nu e un moft politic și nici o emoție de moment. E o condiție pentru securitatea europeană. România insistă pe această idee. Și insistă cu un argument pe care îl înțelegi imediat: dacă Ucraina cade, presiunea se mută pe Nistru, pe Dunăre, pe Marea Neagră, pe granița UE. Nu e o figură de stil.
În același timp, România contribuie la împingerea unei teme care, în UE, a crescut mult după 2022: securitatea nu mai e doar despre tancuri, ci și despre infrastructură, energie, lanțuri de aprovizionare, disonanțe interne, manipulare informațională. România are experiență în zona asta, uneori dureroasă, și o poate folosi ca argument.
Instrumentele UE care s-au întărit după 2022 și unde România poate conta
UE și-a întărit, după 2022, instrumentele de securitate și apărare. Unele sunt vechi, dar au prins carne. Altele sunt noi, apărute din nevoia de a acoperi goluri.
„Busola strategică” a fost una dintre mișcările mari, pentru că a așezat politica de securitate pe piloni care includ acțiune, securizare, investiții și parteneriate. În paralel, UE a început să vorbească mai apăsat despre reînarmare, despre achiziții comune, despre industrie de apărare, despre finanțare. Instrumente precum SAFE, parte din planul ReArm Europe, arată că UE încearcă să se comporte mai mult ca un actor strategic, nu doar ca o piață.
România influențează aici în măsura în care știe să își lege prioritățile de aceste instrumente. Dacă România vine și spune „Marea Neagră e vulnerabilă” dar nu vine și cu propuneri despre cum pot fi folosiți banii europeni, cum pot fi construite coridoare logistice, cum pot fi susținute proiecte de mobilitate militară, influența rămâne mică. Dacă, în schimb, România intră în jocul proiectelor, al finanțării, al achizițiilor, influența crește.
Mobilitatea militară, un exemplu bun, fiindcă e și NATO, și UE
Mobilitatea militară sună sec, birocratic, dar e una dintre cele mai concrete teme de securitate. În esență, e despre cât de repede poți muta trupe și echipamente acolo unde ai nevoie, fără să te blochezi în hârtii, poduri prea fragile, linii de cale ferată incompatibile.
România a semnat, împreună cu Bulgaria și Grecia, o intenție de creare a unui coridor de mobilitate militară. În termeni simpli, e despre a lega porturi și rute, despre a reduce întârzierile, despre a avea un traseu funcțional pe flancul estic. Asta e o influență de tip „fapt împlinit”, în sensul bun: când ai un proiect regional și îl pui pe masă, UE îl poate sprijini mai ușor, îl poate integra în planuri mai mari.
Banii europeni pentru apărare și felul în care Estul a grăbit deciziile
Mult timp, UE a fost ca un adult care știe teoretic că trebuie să facă sport, dar găsește mereu motive să amâne. După 2022, în sfârșit, și-a pus adidașii. Nu arată încă perfect, dar se vede că merge.
Dincolo de declarații, au apărut instrumente financiare și industriale care, până nu demult, păreau imposibile. Un exemplu este SAFE, un mecanism de împrumuturi la nivel european gândit să sprijine investițiile în apărare și achizițiile comune. Alt exemplu este EDIP, programul care încearcă să dea o continuitate și o direcție industriei de apărare europene, pe o perioadă scurtă, dar importantă, până când se pot construi mecanisme mai solide.
România are de câștigat din această schimbare dacă intră în logica ei cu fruntea sus. Adică fără să se așeze automat în postura de cumpărător care așteaptă să îi vândă cineva ceva, ci în postura de partener care poate produce, poate repara, poate integra, poate contribui la lanțuri de aprovizionare.
Nu e simplu. Industria de apărare nu se pornește ca un cuptor. Ai nevoie de licențe, de oameni, de materii prime, de standarde, de calitate, de contracte pe termen lung. Dar tocmai aici influența poate deveni foarte practică. Dacă România arată că își poate asuma proiecte, că poate co-produce, că poate atrage investiții, atunci când România spune „Marea Neagră e o prioritate”, UE are și un motiv economic să te asculte.
Mai e ceva, poate mai puțin discutat. Banii europeni vin cu condiții, iar condițiile schimbă comportamente. Dacă UE finanțează achiziții comune, dacă cere un anumit procent de componente produse în spațiul european și în parteneriate apropiate, asta înseamnă că statele membre sunt împinse, într-un fel elegant, să se cunoască mai bine industrial. Pentru România, care are vecini cu interese similare pe flancul estic, e un teren bun pentru alianțe.
Asta e și o diferență față de NATO. NATO se bazează pe planificare militară și pe capacități. UE aduce, peste acest strat, o forță financiară și de reglementare care poate să accelereze lucruri pe care altfel le-ai face în zece ani.
România între NATO și UE, un rol de traducere care contează
Există o confuzie care apare frecvent: că securitatea Europei se decide la Bruxelles și atât. Nu. În realitate, securitatea Europei se negociază între instituții, între capitale, între NATO și UE, între linii de finanțare și linii de comandă.
România poate influența exact pentru că stă la intersecția acestor lumi. România este, în același timp, stat de frontieră UE și stat cheie pe flancul estic NATO. Asta înseamnă că România poate împinge o idee simplă, dar uneori greu de acceptat în Vest: ceea ce se întâmplă în Est nu e o criză regională, e un test al întregii arhitecturi de securitate.
Când România spune asta, are nevoie să o spună calm, cu argumente, fără dramatism. Vestul reacționează mai bine la calm decât la alarmă. Și aici e o artă: să arăți gravitatea fără să pari că ești captiv emoțional.
România poate, de asemenea, să ajute UE să nu repete greșelile de sincronizare. De multe ori, NATO se mișcă într-un ritm, UE în alt ritm. În regiunea noastră, ritmurile diferite pot crea goluri. Un proiect de mobilitate militară, o investiție în porturi, o protecție mai bună a infrastructurii critice, toate sunt punți între aceste două ritmuri. Și punțile, revin la ideea asta, sunt influența discretă care schimbă realitatea.
Influența României trece și prin felul în care UE își securizează energia
Când vorbim despre securitate spre Est, energia este, fie că ne place sau nu, în centrul discuției. Războiul a arătat că dependențele energetice sunt vulnerabilități strategice. România, cu Marea Neagră, cu infrastructura sa, cu rolul de tranzit și cu piața regională, are aici un spațiu de influență.
Influența nu înseamnă că România decide politica energetică a UE, ci că poate împinge teme care sunt specifice Estului: securitatea infrastructurii critice, protecția rutelor maritime, sancțiunile și modul în care sunt aplicate, prevenirea ocolirii sancțiunilor. În ultimii ani, inclusiv discuțiile despre „flota din umbră” și despre protecția cablurilor submarine au intrat în logica de securitate europeană. România poate fi un actor vocal și util, pentru că la Marea Neagră aceste riscuri sunt palpabile.
Sancțiuni, ocolirea lor și tipul de disciplină care ajunge să fie securitate
Sancțiunile sunt, pentru mulți, un subiect plicticos. O listă de nume, o anexă la o decizie, un limbaj juridic cu trimiteri. În realitate, sancțiunile sunt o formă de apărare economică și politică. Ele lovesc în capacitatea unui actor agresiv de a finanța războiul și, la fel de important, testează coeziunea celor care le aplică.
În regiunea Mării Negre, problema nu a fost doar adoptarea sancțiunilor, ci și modul în care sunt ocolite. UE a ajuns să vorbească tot mai mult despre circumvenire, despre rute alternative, despre companii paravan, despre transporturi care își schimbă steagul și portul. Aici România are un rol dublu: stat de frontieră care vede fluxuri și stat membru care poate cere, legitim, o aplicare mai strictă.
Există momente în care politica internă se întâlnește cu această disciplină europeană. De pildă, atunci când o țară încearcă să împiedice ca activele unor companii legate de Rusia să devină o vulnerabilitate pentru propria energie sau pentru piața internă. Nu e un subiect confortabil, pentru că în spate sunt locuri de muncă, rafinării, stații de carburanți, contracte. Dar tocmai aici se vede maturitatea strategică: să gestionezi riscul fără să îți arunci economia în aer.
România poate influența UE în acest domeniu prin exemplul propriu și prin cooperare regională. Dacă România arată că știe să aplice sancțiuni fără să se prăbușească logistic, că poate monitoriza fluxuri, că poate colabora cu vecinii și cu instituțiile europene, atunci discursul ei despre securitate devine credibil.
Infrastructura critică, cablurile și marea care nu mai e doar „peisaj”
Un lucru care mi se pare că a intrat prea târziu în conversația publică este infrastructura critică. Cabluri submarine, conducte, stații de compresie, porturi, noduri digitale, toate sunt, brusc, elemente de securitate, nu doar de economie.
UE a început să construiască planuri dedicate pentru protecția cablurilor și a infrastructurii subacvatice. La Marea Neagră, ideea aceasta nu e abstractă. Dacă un cablu e tăiat, nu ai doar o problemă tehnică. Ai o problemă de comunicare, de economie, de comandă și control, uneori chiar de încredere publică. Și nu trebuie să fie o explozie spectaculoasă ca să ai efect. Uneori ajunge un incident mic, prost explicat, ca să creeze panică.
România poate pune greutate pe această temă tocmai pentru că are acces la mare și pentru că are interes direct ca rutele energetice și digitale să fie protejate. În plus, România poate lega această protecție de parteneriate, inclusiv cu NATO, pentru că în regiunea noastră nu ai luxul să te uiți la instituții ca la niște insule.
Într-un fel, aici se vede foarte clar diferența dintre securitatea de ieri și securitatea de azi. Ieri te uitai la granițe și la armată. Azi te uiți la granițe, la armată, la rețele, la cabluri, la porturi, la sateliți. Și dacă spui asta într-o sală europeană, trebuie să o spui cu exemple. România are exemple.
Securitatea hibridă, domeniul în care România are, paradoxal, un avantaj
Securitatea hibridă este un termen care riscă să devină atât de larg încât să nu mai însemne nimic. Dar, dacă îl aduci la nivel de realitate, vorbește despre atacuri cibernetice, dezinformare, finanțări obscure, încercări de polarizare, interferențe în alegeri, sabotaj discret.
UE a început să își construiască o strategie internă de securitate mai coerentă, inclusiv prin ProtectEU. România poate influența această zonă atunci când aduce exemple, când propune mecanisme de cooperare, când își întărește propriile instituții. Aici e o condiție importantă: nu poți predica reziliența dacă acasă ai instituții slabe sau o comunicare publică haotică.
România are o sensibilitate bună la riscurile hibride, fiindcă le-a trăit pe pielea ei: de la valuri de dezinformare până la presiuni economice și narative care încearcă să slăbească încrederea în UE și NATO. Dacă România își folosește această experiență fără isterie, cu date, cu parteneriate, ea poate deveni un furnizor de bun simț strategic. Și sună banal, dar bunul simț strategic e rar.
Securitatea hibridă, domeniul în care România are, paradoxal, un avantaj
Securitatea hibridă este un termen care riscă să devină atât de larg încât să nu mai însemne nimic. Dar, dacă îl aduci la nivel de realitate, vorbește despre atacuri cibernetice, dezinformare, finanțări obscure, încercări de polarizare, interferențe în alegeri, sabotaj discret.
UE a început să își construiască o strategie internă de securitate mai coerentă, inclusiv prin ProtectEU. România poate influența această zonă atunci când aduce exemple, când propune mecanisme de cooperare, când își întărește propriile instituții. Aici e o condiție importantă: nu poți predica reziliența dacă acasă ai instituții slabe sau o comunicare publică haotică.
România are o sensibilitate bună la riscurile hibride, fiindcă le-a trăit pe pielea ei: de la valuri de dezinformare până la presiuni economice și narative care încearcă să slăbească încrederea în UE și NATO. Dacă România își folosește această experiență fără isterie, cu date, cu parteneriate, ea poate deveni un furnizor de „bun simț strategic”. Și sună banal, dar bunul simț strategic e rar.
Cât de mare e influența, dacă o măsurăm, fără să ne păcălim
Aici vine partea care nu e confortabilă, dar e necesară. Influența României în politicile de securitate ale UE spre Est este semnificativă în definirea agendei și în menținerea atenției pe Marea Neagră și pe Republica Moldova.
Influența este moderată atunci când vorbim despre decizii mari de finanțare și de structurare a instrumentelor europene, acolo unde statele mari au o greutate naturală mai mare. Influența devine variabilă când intră în joc politica internă, schimbările de guverne, credibilitatea bugetară, capacitatea administrativă.
E ca într-o familie mare. Poți să ai dreptate într-o discuție, dar dacă nu ești prezent la masă, dacă nu ai argumentele pregătite, dacă nu ai alianțe, dacă nu ai continuitate, dreptatea ta rămâne un monolog.
Ce câștigă România când influențează UE spre Est
Câștigul nu e „prestigiu” în sensul superficial. Câștigul e securitate concretă. Când UE investește în Marea Neagră, când își întărește prezența în Republica Moldova, când sprijină Ucraina, când își securizează infrastructura critică, România câștigă timp, spațiu și predictibilitate.
Mai câștigă și ceva care contează pe termen lung: România nu mai e percepută doar ca un beneficiar al securității europene, ci ca un contributor. Iar contributorii sunt ascultați altfel.
Limitele influenței, spuse fără supărări
România are și limite. Unele sunt structurale, altele țin de noi.
UE ia multe decizii de politică externă și securitate prin unanimitate sau prin consens politic foarte larg. Asta înseamnă că un singur stat poate bloca, poate întârzia, poate dilua. În aceste condiții, România are nevoie de alianțe, altfel rămâne cu discursul.
Mai există o limită de resurse. Dacă vrei să influențezi securitatea europeană, trebuie să investești în propria ta apărare, în industrie, în infrastructură. Trebuie să ai administrație care știe să scrie proiecte, să negocieze, să implementeze.
Trebuie să ai și o prezență constantă în spațiul de idei din Bruxelles, acolo unde se fac rapoarte, se scriu propuneri, se creează consens. România a făcut pași, dar încă are momente în care pare că se bazează prea mult pe improvizație.
Și mai e ceva, poate cel mai delicat. Influența vine și din încredere. Dacă ești perceput ca instabil intern, ca țară care își schimbă direcția după fiecare ciclu electoral, ca țară în care scandalul acoperă instituția, influența ta scade, chiar dacă ai dreptate pe fond.
Ce ar putea face România ca influența să fie mai mare
Nu există rețete magice. Există, totuși, câteva direcții care, dacă sunt ținute cu aceeași mână și aceeași răbdare ani la rând, schimbă raportul de forțe.
România are nevoie de o poveste limpede pentru Marea Neagră, iar povestea asta trebuie să se vadă în proiecte, nu doar în comunicate. Când spui „securitate”, trebuie să poți arăta și harta infrastructurii, și portul, și punctul de trecere, și terminalul, și cablul, și echipa care răspunde la un incident cibernetic. Sună banal, dar UE funcționează pe lucruri demonstrabile.
În același timp, România ar câștiga mult dacă ar lega mai bine tema Mării Negre de marile instrumente europene de investiții și apărare. Dacă există finanțare europeană pentru capacități și achiziții comune, România trebuie să fie acolo cu proiecte mature, cu parteneri, cu o industrie pregătită să intre în lanțuri de producție. Altfel, banii trec pe lângă tine și rămâi doar cu discursul.
Relația cu Republica Moldova merită tratată ca un proiect european cu expertiză românească, nu ca o relație sentimentală pe care ceilalți trebuie să o accepte din politețe.
Diferența e fină, dar importantă. Când România vorbește despre Moldova, e bine să se simtă că vine cu soluții transferabile, cu lecții de reformă, cu capacitate administrativă, cu conectivitate reală, cu sprijin pentru reziliență, nu doar cu atașament.
Pe zona de mobilitate militară și infrastructură duală, România are o ocazie rară să devină indispensabilă. Aici se întâlnesc interesul NATO, interesul UE, interesul economic regional.
Dacă podurile sunt consolidate, dacă liniile de cale ferată sunt modernizate, dacă porturile sunt pregătite să gestioneze fluxuri mari, dacă procedurile transfrontaliere sunt simplificate, securitatea devine și dezvoltare. Iar dezvoltarea, în UE, convinge mai repede decât anxietatea.
România ar trebui să își îngrijească mai atent prezența în spațiul de idei din Bruxelles. Nu e suficient să ai dreptate pe fond. Trebuie să ai oameni care știu să transforme dreptatea în formulări de concluzii, în proiecte de decizie, în amendamente, în rapoarte, în alianțe. Influența trece prin rețele profesionale și prin competență, iar competența are nevoie de timp.
Mai e și partea mai incomodă: credibilitatea internă. Reziliența democratică, capacitatea de a comunica fără panică, stabilitatea instituțională, toate acestea se văd la Bruxelles mai repede decât credem noi. Dacă România vrea să fie ascultată când vorbește despre amenințări hibride, trebuie să arate că își tratează serios propriile vulnerabilități.
Ar fi util pentru România să își asume mai des rolul de co-autor, nu doar de susținător, în proiectele europene de apărare. Participarea în inițiative precum PESCO, în proiecte de mobilitate, în cooperări industriale, în exerciții de interoperabilitate, toate sunt modalități prin care un stat devine parte din soluție. Iar soluțiile, spre deosebire de opinii, rămân.
O privire mai personală, dacă îmi permiți
Câteodată, noi, românii, avem două reflexe care ne încurcă. Unul e să ne subestimăm, să spunem „nu contăm, oricum decid alții”. Al doilea e să ne supraestimăm, să credem că dacă ridicăm tonul am rezolvat problema. Realitatea e între ele.
România contează în UE spre Est exact în măsura în care își folosește avantajele fără să se îmbete de ele. Contează când vine cu soluții, când e consecventă, când își construiește alianțe, când investește în proiecte, când are o voce coerentă.
Și mai contează într-un mod pe care îl observi abia după ce trece timpul. UE, în ultimii ani, a început să vorbească mai mult despre Marea Neagră, despre Moldova, despre reziliență, despre sancțiuni și ocolirea lor, despre infrastructură critică. Nu toate aceste teme sunt „inventate” de România, ar fi nedrept să spunem asta. Dar faptul că România le-a trăit, le-a împins, le-a explicat, le-a repetat, le-a adus în fiecare discuție, a schimbat temperatura conversației.
Asta e influența reală. Nu e spectacol. E muncă repetată. E, dacă vrei, ca în prevenție: nu te laudă nimeni că nu s-a întâmplat ceva rău, dar faptul că nu s-a întâmplat poate fi rezultatul unei serii de decizii bune.
În ce măsură influențează România UE spre Est, spus într-o propoziție lungă, dar clară
România influențează politicile de securitate ale UE spre Est în mod real și constant atunci când ține pe agendă Marea Neagră și Republica Moldova, când împinge discuția despre reziliență și infrastructură critică, când contribuie la proiecte de mobilitate militară și la sprijinul pentru Ucraina, iar această influență crește sau scade în funcție de cât de bine reușește România să transforme urgența geografică într-o ofertă europeană de soluții, bani, proiecte și încredere.
Asta e, până la urmă, măsura. Nu e o medalie. E un exercițiu continuu. Și, sincer, într-o Europă care își caută din nou instinctul de apărare, un stat de frontieră care știe să vorbească calm și să livreze poate deveni mai important decât pare la prima vedere.
